Traccia


Incù cio chi tu m’ha’ lacatu mi socu custruitu un linguaghju.
Si pudarà dì ch’iddu m’apparteni ?
se riflettu, ùn vicu più chi visu t’avii , è chi boci – una prisenza grammaticali o’tantu : a certitudina chi, un ghjornu, sè statu chivi.
Ti possu invintà in a spaddera di certi omini, se voddu, ma chi bisognu ci hè ?
Da tandu aghju imparatu ch’iddi si sìcchini fàciuli i padola.
Ch’ un paesu intrevu pò nascia nant’à a stancaghjina di l’ochja – silinziosu.
Infini, credu. Sarà soca silinziosu parchì ùn lu capiscu micca.
Parchì ùn rinasci micca, tu, nant’à i me ochja ?
Par cunfidenza ùn ti sunniighju mai. Ma socu àbuli un pocu à i to staghjoni. Umidi.
Possu dì che perdu sempri a to traccia.
A dicu, ed hè tuttu ciò chi ferma.






Avec ce que tu m’as laissé, je me suis construit un langage.
Pourra-t-on dire qu’il m’appartient ?
Si j’y pense, je ne sais plus quel visage tu avais, ni quelle voix – une présence grammaticale, autant : la certitude qu’un jour, tu as été là.
Je peux t’inventer au dos de certains hommes, mais à quoi bon ?
J’ai appris depuis qu’on assèche facilement les marais.
Qu’une ville peut naitre sur des yeux fatigués – silencieuse.
Je ne comprends rien - peut-être.
Pourquoi ne renais-tu pas, toi, sur mes yeux ?
Pour confidence : je ne te rêve jamais, mais je connais un peu tes saisons, humides.
Je peux dire que je perds toujours ta trace.
Je le dis. Et c’est tout ce qui reste.



Stefanu Cesari ©

------------------------------------------------------------



------------------------------------------------------------

...
technorati tags: